Statistici
Total membri : 257
Total grupuri : 1
Total discuţii : 7
Total albume : 74
Total fotografii : 7086
Total filme : 15
Total anunţuri : 42
Total activităţi : 6429
Total notite : 21
Total masculin : 0
Total feminin : 0
Total nespecificat : 257

Utilizatori activi

0 utilizatori şi 110 musafiri activi

Statistici pagina


Vizite azi:15
Vizite ieri:24
Vizite luna in curs:427
Vizite luna trecuta:741
Vizite an in curs:7160
Vizite anul trecut:9718
Total vizite:43708
Maxim/zi:139
Ziua cu maxim de vizite:2016-11-18
Maxim/luna:1101
Luna cu maxim de vizite:2014-03
De la data de:2011-03-16
Cadre didactice care au contribuit la dezvoltarea
Facultăţii de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei din UPB –
şcoală în care s-au format peste 50 de generaţii de ingineri electronişti
(1957- 2015)         

Accesati link-ul PROFESORII ELECTRONICII ROMANESTI 1957-2015
 
 

ghecartianu
edmondnicolau
alextimotin
andreitugulea
vasilecatuneanu
Prof. Gheorghe
 CARTIANU
(1907-1982)
Prof. Edmond
 NICOLAU
(1922-1996)
Prof. Alexandru
TIMOTIN
Prof. Andrei
ŢUGULEA
Prof. Vasile
CĂTUNEANU
(1918-2002)
stereroman
gherulea
alexpreda
adelaidamateescu
ionconstantin
Prof. Stere
ROMAN
(1922-2004)
Prof. George
RULEA
Prof. Alexandru
PREDA
(1927-2003)
Prof .Adelaida
MATEESCU
(1932-2009)
Prof. Ion
CONSTANTIN
(1939 -2010)
marindragulinescu
dumitrustanomir
mirceaivanciovici
marianabelis
alexpopovici
Prof. Marin
DRĂGULINESCU
Prof. Dumitru
STANOMIR
Prof. Mircea
IVANCIOVICI
Prof. Mariana
BELIS
Prof. Alexandru
POPOVICI
ionbanica
ovidiuiancu
mirceabodea
ioanmihut

Prof. Ion
BĂNICĂ
Prof. Ovidiu
IANCU
(1940-2008)
Prof. Mircea
BODEA
Conf. Ioan
MIHUŢ



 
 
PROFESORUL ALEXANDRU SPATARU 1920-2012
   Asa cum l-au cunoscut profesorii Alexandru Popovici si Aurel Millea
Profesorul Alexandru Spătaru s-a născut la 2 iunie 1920 la Armeni, jud. Sibiu. A terminat liceul Gh. Bariţiu din Cluj în 1939. A obţinut diploma de inginer la Institutul Politehnic Bucureşti în 1944.
Apoi a făcut stagii de specializare în Cehoslovacia, Germania (pe atunci RDG) şi Rusia (pe atunci Uniunea Sovietică). Din 1945 face parte din cadrele didactice ale Institutului Politehnic Bucureşti unde a fost şeful catedrei de Electronică aplicată din Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii.
In acelaşi timp cu cariera de cadru didactic a urmat o carieră în administraţie, fiind cercetător, apoi director tehnic adjunct la Societatea de Radiodifuziune, apoi director tehnic în Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, preşedinte al Comisiei Române pentru Activităţi Spaţiale şi vice-preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie.
A colaborat activ cu Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT), fiind membru al Comisiei Internaţionale independente pentru dezvoltarea telecomunicaţiilor mondiale.
A reprezentat România în numeroase reuniuni internaţionale de nivel înalt, unde au fost luate decizii importante pentru dezvoltarea telecomunicaţiilor.
Este autorul unor tratate fundamentale în domeniul Telecomunicaţiilor şi Teoriei Informaţiei. A publicat, în 1966-1971, "Teoria transmisiunii informaţiei", tradusă apoi în franceză şi în germană.
A.Spataru – Théorie de la transmission de l'information – signaux et bruits, Masson, Paris 1970
A.Spataru – Théorie de la transmission de l'information – codes et décisions, Masson, Paris 1973
Acesta a fost primul tratat de Teoria Informaţiei apărut în limba franceză.
Alexandru Spataru - Theorie der Informationsübertragung. Signale und Störungen (Gebundene Ausgabe) AKADEMIE-VERLAG Berlin 1973.
A.Spataru – Fondements de la théorie de la transmission de l'information, Presses Polytechiques Romandes, Lausanne, 1987
Această ultimă lucrare reprezintă primul tratat de Teoria Informaţiei apărut în Elveţia, publicat în cadrul "Traité d'Electricité" (22 volume) de la Ecole Polytechnique Fédérale Lausanne.
A introdus cursul de Teoria Informaţiei la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Institutul Politehnic Bucureşti, şi aceasta la numai un an după publicarea noţiunilor fundamentale ale acestei teorii, elaborate de C. E. Shannon în 1948.
Profesorul Alexandru Spătaru a condus cercetările pentru realizarea primelor instalaţii româneşti experimentale de televiziune: în alb-negru (1953-1955) şi apoi în culori, de asemenea, primele cercetări de visiofonie din România.
El a realizat coordonarea activităţii de cercetare ştiintifică în domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor în cadrul CNCS (ulterior CNST) precum şi coordonarea primelor contribuţii ale României la activităţile spaţiale.
A lansat (la Laboratorul de Cercetari de Telecomunicatii - LCT) şi apoi a coordonat (la Consiliul Naţional pentru Stiinţă şi Tehnologie - CNST) activitatea de cercetare în domeniul Telecomunicaţiilor în România.
Profesorul Spătaru este la originea studiului care a permis achiziţionarea primei staţii de telecomunicaţii prin sateliţi (Cheia) şi aderarea României la Intelsat.
Ceea ce n-a prevăzut însă au fost efectele secundare ale dezvoltării televiziunii prin sateliţi !
Relaţiile mele cu profesorul Spătaru s-au articulat în jurul a "3P": Profesor, Patron şi Prieten.
1. Profesorul. Am avut şansa să fiu student al profesorului Spătaru în anii 1954-1956. În această perioadă el a predat cursul de Emiţători, dar în acelaşi timp a introdus pentru prima dată în România metodele statistice în transmiterea şi tratarea semnalelor – cu aplicaţii în Telecomunicaţii: noţiuni fundamentale de Teoria Informaţiei, teoria codurilor, teoria deciziilor statistice.
Cursurile sale, în ciuda dificultăţii şi noutăţii problemelor abordate, erau de o rigoare şi o claritate exemplare, predate într-un stil elegant şi lapidar.
Ceea ce m-a marcat ca student a fost atitudinea lui faţă de noi. A ştiut să fie exigent fără să o arate. Ca răspuns la gentileţea atitudinii sale nu era o altă posibilitate decât să-i dovedim că am asimilat noţiunile predate. Am rămas cu amintirea adânc întipărită în minte că n-aş fi îndrăznit să mă prezint la un examen de al său fără să fiu sigur nu numai că iau examenul, dar că-l voi lua cu o notă mare. Nici acum nu-mi explic cum reuşea să creeze atmosfera aceasta. Dar dealungul întregii mele cariere didactice, am evocat frecvent această calitate în faţa studenţilor mei.
El este ilustrarea perfectă a dictonului "O mână de fier într-o mănuşă de catifea".
2. Patronul. Am avut privilegiul să-l am pe profesorul Spătaru ca şef de catedră (Electronică aplicată la IPB) şi ca şef de comisie (Transporturi şi telecomunicaţii la CNST). În ambele situaţii el mi-a propus să-i fiu colaborator, ceea ce am acceptat cu mândrie şi entuziasm. Am considerat că mi-a făcut o mare cinste şi mi-a dovedit multă încredere, iar eu m-am străduit să nu-l dezamăgesc.
Şi situaţia trăită ca student s-a repetat atunci când i-am fost subaltern. N-aş fi îndrăznit pentru nimic în lume să-l contrariez. Am fost întotdeauna extrem de atent la calitatea lucrărilor încredinţate şi nu numai că n-am avut niciodată parte de un reproş sau o critică din partea sa ci m-am străduit să-i dovedesc că încrederea pe care mi-a acordat-o era justificată – aceasta uneori cu preţul unor eforturi considerabile (am petrecut nenumărate nopţi de lucru pe documentele care trebuiau elaborate într-un timp scurt şi cu o calitate pe care nu mi-o explic nici acum, date fiind mijloacele pe care le aveam la dispoziţie). Aprecierile şi chiar elogiile lui au fost cel mai puternic stimulent pe care l-am avut.
3. Prietenul. Mă leagă de profesorul Spătaru o prietenie lungă de peste 50 de ani. Ea a început probabil încă de pe vremea când i-am fost student şi n-a făcut decât să se consolideze odată cu trecerea timpului şi evoluţia relaţiilor noastre. Pentru mine un criteriu caracteristic al relaţiilor de prietenie este posibilitatea reluării şi continuării lor în ciuda unor întreruperi fortuite. N-am mai avut direct de-a face cu el din 1973 şi până în 1989 – cu mici excepţii. Când ne-am regăsit ne-am reluat relaţiile ca şi cum ele n-ar fi fost întrerupte niciodată. Am avut întotdeauna opinii asemănătoare. Aşa cum spunea Antoine de Saint Exupéry: "Aimer, ce n'est pas se regarder l'un l'autre, c'est regarder ensemble dans la même direction." Din nou, ceea ce am resimţit ca student s-a manifestat în relaţiile noastre de prietenie: pentru nimic în lume n-aş fi făcut ceva care să-l contrarieze. Alexandru Popovici (în colaborare cu Aurel Millea)
 

 

Mihai Draganescu
(1929 - 2010)



aqcad_mdInginerul Mihai Corneliu Draganescu s-a nascut la 6 octombrie 1929, la Faget, in judetul Prahova si a fost membru corespondent (1 martie 1974) si membru titular (22 ianuarie 1990) al Academiei Romane, presedinte al Academiei Romane (2 februarie 1990 - 18 ianuarie 1994), fondator si presedinte al Sectiei de Stiinta si Tehnologia Informatiei (1992-1994 si din 1998).

Mihai Draganescu a urmat studiile liceale la Ploiesti. A absolvit Institutul Politehnic din Bucuresti in 1952, cand si-a luat licenta in electronica. In 1957, a devenit doctor inginer, cu teza Capacitatile tuburilor electronice si dependenta lor de conditiile de functionare. In 1974, a obtinut titlul de doctor docent. A fost asistent, lector, conferentiar si profesor la Facultatea de Electronica si Telecomunicatii, iar intre anii 1961-1966 a fost prodecan si decan al acestei institutii.

Mihai Draganescu a fost presedinte al Comisiei pentru Metalurgie, Constructii de Masini, Electrotehnica si Electronica din cadrul Consiliului National pentru Stiinta si Tehnologie (1965-1967), secretar permanent al Comisiei guvernamentale pentru dotarea cu tehnica de calcul si automatizarea prelucrarii datelor (1967-1971). Intre anii 1989-1990, a ocupat functia de viceprim-ministru al guvernului provizoriu condus de Petre Roman, iar in perioada 1994-1997 a fost ambasadorul Romaniei in Belgia. Din anul 1992, este profesor consultant la Universitatea Politehnica Bucuresti. Din 1996, este cercetator stiintific gradul I la Institutul de Cercetari pentru Inteligenta Artificiala al Academiei Romane, unde se ocupa de un program de cercetare referitor la modelarea structural-fenomenologica.

In domeniul activitatii educationale, Mihai Corneliu Draganescu, a creat si o scoala romaneasca de dispozitive electronice semiconductoare si de microelectronica (1963-1990). A avut contributii in solutionarea a numeroase probleme teoretice, printre care: influenta sarcinii electrice spatiale asupra capacitatilor dintre electrozii tuburilor electronice (1953-1960), circuitele elctronice neliniare si influenta nelinearitatii capacitatii dispozitivelor electronice asupra oscilatorilor electronici (1956-1958), teoria tranzistorului la nivele mari de injectie (1960-1962), efectele inductive la dispozitive semiconductoare (1961-1965), teoria diodei dielectrice (1964-1965). In domeniul microelectronicii, a creat o noua disciplina originala: electronica functionala (1978-1991). In acelasi timp, Draganescu este initiator si promotor al revolutiei informatice in Romania. A conceput o noua teorie a informatiei pe baze structural-fenomenologice si elemente conceptuale privind Societatea informatica in Romania (1970-2001).

In calitate de lider al informaticii romanesti, a initiat construirea retelei nationale de centre teritoriale de calcul, introducerea informaticii in programa de invatamant si dezvoltarea industriei de software in tara noastra. In domeniul filosofiei stiintei, a publicat lucrari in Romania, Statele Unite si Belgia si a inventat conceptele de informaterie si ortoenergie. A tinut conferinte si comunicari peste hotare in mari orase ale lumii: Atena, Berlin, Bruxelles, Budapesta, Moscova, Sankt Petersburg, Praga, Roma, Beijing, Tokyo, New Delhi.Draganescu este considerat ca fiind un important pilon al renasterii Academiei Romane dupa 1990. Intre anii 1990-1994, Draganescu a fost presedintele Academiei Romane, succedandu-l pe Radu Voinea. A fost ales membru de onoare al Academiei de Stiinte din Republica Moldova.

Mihai Draganescu a primit mai multe premii in tara, dar si peste hotare: Premiul Ministerului Educatiei Nationale pentru Cercetarea Stiintifica (1963), Ordinul Meritul Stiintific (1966), Ordinul Steaua Republicii (1971), Medalia Centenar Mihai Eminescu (1989), Premiul Constantin Noica (1996), Premiul Canalului Romania Cultural al Societatii Romane de Radiodifuziune (2000), Premiul Centrului International Biografic din Cambridge (1999), Medalia Mileniului III, conferita de Institutul Inginerilor Electrotehnisti si Electronisti. A fost distins cu ordinul Comandor al Legiunii de Onoare (Franta, 1971), cu Diploma Meritul Academic (1999) si Ordinul Steaua Romaniei, in grad de comandor (2000).

 
 

GHEORGHE CARTIANU (1907 —1982)

   
          
Atunci cînd copiii din comuna Borca (jud. Neamţ) se jucau aruncînd cu săgeţi de lemn peste rîul Bistriţa, nu se gîndeau, desigur, că peste ani de zile unul dintre ei va fi un mare om de ştiinţă, a cărui monografie Modulaţia de frecvenţă va fi tradusă în mai multe limbi de mare circulaţie, ca rusa, franceza etc. Şi nici atunci cînd aceiaşi copii au încercat să construiască singuri un avion de lemn, nu bănuiau că acelaşi Gheorghe Cartianu va fi realizatorul unor premiere în radiotehnica românească, cum a fost primul radioreleu cu modulaţie de frecvenţă proiectat şi realizat de specialiştii români.
Născut la Borca, Gheorghe Cartianu a urmat liceul la Bacău, apoi secţia Electromecanică a Şcolii Politehnice din Bucureşti, pe care o absolvă în 1933. în paralel, urmează şi cursurile de matematică ale Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. Dar sănătatea îi era fragilă, o grea boală de plămîni se declară,
aşa că s-a impus un tratament medical sever. Voinţa sa învinge însă boala şi din 1934 îl găsim asistent la Politehnica din Bucureşti, la cursurile de radiocomunicaţii pe care le iniţiase prof. Tudor Tănăsescu, dar şi la matematici speciale, ca asistent al profesorului Einest Abason. E remarcabil faptul că, deşi a avut o sănătate precară, nu s-a plîns niciodată şi a muncit fără preget întreaga sa viaţă.

Reforma învăţămîntului din ţara noastră (1948) a deschis posibilităţi noi şi învăţămîntului tehnic superior. Gheorghe Cartianu devine repede ceea ce trebuia să fie, adică şeful catedrei de radiocomunicaţii, din cadrul Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii a Institutului Politehnic din Bucureşti — catedră atunci creată — funcţie pe care o ocupă din 1952 şi pînă la limita stabilită de lege, adică în 1977, cînd se retrage din învăţământ, dar nu şi din viaţa ştiinţifică, unde rămîne mereu prezent şi activ, pînă în ultima clipă.
A fost membru corespondent al Academiei din 1964.
Savant în adevărata accepţiune a cuvîntului, Gh. Cartianu este autorul primelor studii semnificative, publicate la noi, de înaltă ţinută ştiinţifică, nu numai în domeniul radiotehnicii, dar şi în unele capitole importante ale electricităţii. Menţionăm astfel, în primul rînd, studiul său privind elementele de circuit electric care prezintă o rezistenţă negativă, la care putem adăuga şi studiul privind echivalenţa dintre păturile magnetice şi curenţii electrici etc.


Profesorul Cartianu a creat şcoala românească de radiotehnică şi radiocomunicaţii, îmbinînd în mod fericit aspectele teoretice cu cele practice. Studiile sale se întind pe o arie vastă, ce cuprinde modulaţia de frecvenţă, stabilitatea circuitelor electrice, sinteza circuitelor electrice liniare, fiabilitatea, teoria comunicaţiei, cibernetica. Astfel, a stabilit un important criteriu de stabilitate, deosebit de important din punct de vedere teoretic, în ceea ce priveşte practica, amintim că primele emisiuni experimentale de radiodifuziune pe unde metrice din ţara noastră s-au realizat cu instalaţii cu modulaţie de frecvenţă, de concepţie proprie (1947-1950), proiectate şi realizate de prof. Gh. Cartianu. El a fost şi creatorul primului radioreleu experimental cu modulaţie de frecvenţă pe unde metrice (1952), ocupîndu-se mult de unele probleme de avangardă, cum ar fi propagarea undelor de radio în galeriile de mină, transmiterea prin radio, în permanenţă, a orei exacte etc. Cercetările sale au condus la realizarea unei instalaţii de dispecerizare a transportului în mine, la instalaţia de ceasuri a metroului bucureştean etc. Pentru activitatea sa ca inventator, a fost distins cu medalia de aur la Expoziţia internaţională de la Nurnberg (1967). Dar principalul merit al profesorului Gh. Cartianu, rămîne, fără îndoială, crearea puternicei şcoli de radiotehnică şi radiocomunicaţii, care prin elevii săi se impune în variate domenii. Deschis tuturor problemelor, sensibil faţă de colaboratorii pe care îi alegea cu grijă şi de care se ocupa îndeaproape, Gh. Cartianu era un om complet, care declara: „A nu fi atent la artă, la literatură, pentru că eşti inginer, e o mare eroare. Te transformi într-o maşină, devii un robot lipsit de sensibilitate".

 

 

Gheorghe Cartianu-Popescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Gheorghe Cartianu-Popescu (n. 8 august 1907, Borca, Neamţ, d. 26 iunie 1982, Bucureşti) a fost un cunoscut profesor universitar, cercetător de valoare mondială, inventator şi membru al Academiei Române. S-a specializat în domeniul radiocomunicaţiilor. A realizat primele instalaţii româneşti de emisie cu modulaţie de frecvenţă, de concepţie proprie, cu care s-au efectuat primele emisii experimentale, pe unde metrice, în România (1947 - 1950). A avut cercetări şi numeroase lucrări în domeniul teoriei şi practicii modulaţiei de frecvenţă. De asemenea, a contribuit la organizarea şi dezvoltarea învăţământului românesc de radiocomunicaţii.

A fost căsătorit cu eseista şi traducătoarea Ana Cartianu.[1]

  •  

Lucrări (selecţie)

  • „Modulaţia de frecvenţă” (1958)
  • „Bazele radiotehnicii” (1962)
  • „Analiza şi sinteza circuitelor electrice” (1972)
  • „Sinteza în domeniul frecvenţă” (1974)

Studii

S-a născut în comuna Borca, o localitate pitorească din județul Neamţ. Începe cursurile şcolii primare în comuna natală şi le termină în comuna Dubrovăţ, jud. Iaşi, unde tatăl său fusese mutat în interes de serviciu. În 1918, tatăl său este mutat din nou în interes de serviciu la Bacău, unde tânărul Gheorghe Cartianu va urma cursurile liceului din localitate, până la absolvire (1926). În acelaşi an devine student la Facultatea de Electrotehnică (Politehnica din Bucureşti). În paralel cu studiile la Politehnică urmează şi Facultatea de Matematică, la Universitatea din Bucureşti. În 1932, Gh. Cartianu obţine titlul de diplomat inginer al Şcolii Politehnice din Bucureşti, Secţia electrotehnică. În anul 1968 obţine titlul de doctor inginer cu lucrarea "Modulaţia de frecvenţă", iar în 1970 devine doctor docent.

Activitate profesională

Activitate inginerească

Din anul 1933, inginerul Gh. Cartianu este angajat de Societatea de Radiodifuziune, pentru a lucra la Studioul Bucureşti şi la staţia de emisie Otopeni. Un an mai târziu, 1934, este solicitat de profesorul Ernest Abason să preia postul de asistent la cursurile de matematici speciale și geometrie descriptivă în Școala Politehnică. În același timp prof. Tudor Tănăsescu îl solicită și ca asistent la cursul nou înființat de radiotelecomunicații.

Activitate didactică şi de cercetare

În anul 1937, renunță la postul de la Societatea de Radiodifuziune și rămâne ca asistent la Catedra de Radiocomunicații, dedicându-se cu pasiune cercetării, proiectând și realizând numeroase instalații. În 1940 publică o serie de articole privind stabilitatea sistemelor electrice liniare și neliniare, prin care a formulat noul criteriu de stabilitate, cunoscut sub numele de "Criteriul Cartianu-Loewe". În același an a devenit colaboratorul unor reviste ca: L’Onde Electrique, Electronics Letters, Annales des eletrocommunication.

Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în reviste românești ca: Telecomunicații, Buletinul Institutului Politehnic din București, Memorii și Monografii ale Academiei Române.

Continuând activitatea didactică, în anul 1948, este avansat conferențiar la Catedra de radiocomunicații și predă disciplinele linii și antene, aparate și instalații de radiotehnică și electricitate. În 1949, realizează prima legătură cu radiorelee din țară, între studiourile din București și stația de emisie Tâncăbești, utilizând o stație de emisie de concepție proprie. În anul 1951, construiește o instalație originală cu care efectuează emisiuni și recepții pe unde ultrascurte cu modulație de frecvență, demonstrând superioritatea acestora față de modulația de amplitudine. În 1952 este numit șef al Catedrei de radiocomunicații, și predă cursul de bazele radiotehnicii. În anul 1963 este ales membru corespondent al Academiei.

[modifică] Lucrări publicate

Lista lucrărilor științifice publicate de Gh. Cartianu, cuprinde 75 de titluri, dintre care în reviste de specialitate a publicat subiecte despre: stabilitatea sistemelor electrice lineare și nelineare, modulația de frecvență; sinteza rețelelor electrice în domeniul timpului și frecvenței, sisteme de comunicație tip releu sau radio dispecer.

S- a stins din viață la 26 iulie 1982, în plină activitate creatoare.

Toate realizările care îi poartă semnătura – invenții brevetate, instalații proiectate și realizate, articole și tratate publicate – sunt mărturie a marii sale personalități și îi atestă un loc important în istoria electrotehnicii și învățământului superior românesc.

Bibliografie

  • Petru Costinescu, Nicolae M. Mihăilescu, Mihai Olteneanu, Inventatori români, ediţiile I şi a II-a, editurile AGIR şi OSIM, Bucureşti, 1999 şi 2000.

Note

  1. ^ Gheorghe Cartianu-Popescu

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Cartianu-Popescu

Categorii: Naşteri în 1907 | Decese în 1982 | Membri ai Academiei Române | Inventatori români | Ingineri români

GHEORGHE CARTIANU-POPESCU (1907 – 1982) Membru corespondent al Academiei Române, profesor universitar emerit, specialist de reputa?ie interna?ional? în domeniul radiocomunica?iilor


S-a nascut la 8 august 1907 in comuna Borca, o localitate pitoreasca din judetul Neamt, fiind al treilea copil al inginerului Ion Cartianu si al Eufrosinei Cartianu, o femeie culta, casnica.
?coala primara a inceput-o in comuna in care s-a nascut si a continuat-o in comuna Dubrovat, jud. Iasi, unde tatal sau a fost mutat in interes de serviciu.
În timpul Primului Razboi Mondial (1916 – 1918), copil fiind, a trait ca martor ororile provocate de conflagratie, a vazut raniti, mizeria refugiatilor si deznadejdea oamenilor, fapte de care isi amintea cu tristete si durere.
Tatal sau a fost mutat din nou in interes de serviciu, in anul 1918, de aceasta data la Bacau, unde a plecat cu toata familia. Aici, Gheorghe a urmat cursurile liceului din oras pina la absolvire.
În liceu a cucerit cele mai bune aprecieri si simpatii, atit din partea profesorilor, cit si a colegilor. Din aceasta perioada a vietii a inceput si pasiunea lui pentru stiinta. Ca elev, a fost colaborator la Gazeta matematica, cititor pasionat al literaturii franceze, admirator al lui Proust; avea inclinatii spre muzica si a luat lectii de pian si vioara.
În dorinta lui de a zbura, a construit cu fratele lui, Paul, un planor, pe care l-au lansat de pe o magazie, dar care a cazut, dezmembrindu-se. Tot cu fratele lui a construit o alta jucarie adevarata, un aparat de radioreceptie cu lampi, realizare exceptionala, cu care si-a uimit colegii. A terminat sectia reala a liceului in anul 1926, ca absolvent de onoare.
În acelasi an s-a inscris la concursul de admitere la Facultatea de Electrotehnica (Politehnica din Bucuresti), al carei student a devenit la 19 ani si pe care nu a parasit-o pina la sfirsitul vietii. Paralel cu studiile la Politehnica, a urmat si Facultatea de Matematica la Universitatea Bucuresti. Ca student, a fost remarcat de profesorii lui, care au observat la el, cu prilejul seminariilor, colocviilor si examenelor, staruinta si munca ordonata pe care o desfasura zi de zi. Nu s-a limitat sa invete numai cursurile predate, a studiat si o vasta literatura de specialitate in domeniul fizicii si matematicii.
Dupa ce a citit lucrarea fizicianului H. Weil – Raumzeit und Materie, nota: „...Am gasit o expunere savanta a teoriei relativitatii, care mi-a fost mie, ca student in anul III, aleasa revelatie a descoperirii unei lumi noi, lumea spatiului relativist“.
În anul 1932, Gh. Cartianu-Popescu a obtinut titlul de inginer diplomat al ?colii Politehnice din Bucuresti, Sectia electrotehnica.
În anul 1930 s-a instalat la nord de Bucuresti, in comuna Baneasa, primul post de emisiuni radiofonice, la care au lucrat o pleiada de ingineri, pe atunci tineri, care s-au specializat in noua ramura in dezvoltare – electronica. Multi dintre ei au devenit, de-a lungul timpului, personalitati cunoscute.
Din anul 1933, inginerul Cartianu-Popescu a fost angajat de Societatea de Radiodifuziune, pentru a lucra la studioul Bucuresti si la statia de emisie Otopeni.
Un an mai tirziu, in anul 1934, a fost solicitat de profesorul Ernest Abason sa preia postul de asistent la cursurile de matematici speciale si geometrie descriptiva in ?coala Politehnica. În acelasi timp, prof. Tudor Tanasescu l-a solicitat si ca asistent la cursul nou infiintat de radiotelecomunicatii.
Inventarea primelor tuburi electronice, la inceputul secolului XX, a deschis noi cimpuri de cercetare in stiinta electronicii. Dupa ce, in anul 1904, Fleming a inventat dioda si, in 1907, Lee de Forest, trioda, G. Marconi a realizat primele transmisiuni de radio-telegrafie. În cursul vietii sale, ing. Gh. Cartianu-Popescu a asistat la cele mai importante inventii in domeniul electronicii si si-a adus contributia originala la utilizarea acestora in practica, prin perfectionari, inventii si teorii originale.
Începind cu anul 1937 a renuntat la postul de la Societatea de Radiodifuziune si a ramas ca asistent la Catedra de radiocomunicatii, dedicindu-se cu pasiune cercetarii, proiectind si realizind numeroase instalatii. Dupa studii si cercetari laborioase, care au durat timp de citiva ani, in anul 1940 a publicat o serie de articole privind stabilitatea sistemelor electrice liniare si neliniare, prin care a formulat noul criteriu de stabilitate, cunoscut sub numele de Criteriul Cartianu-Loewe. În acelasi an a devenit colaboratorul unor reviste de specialitate din strainatate, ca L’Onde Electrique, Electronics Letters, Annales des electrocommunications s.a.
Rezultatele cercetarilor sale au fost publicate si in reviste romanesti, ca: Telecomunicatii; Buletinul Institutului Politehnic din Bucuresti; Memorii si monografii ale Academiei Romane s.a.
A continuat activitatea didactica, in anul 1949 a fost avansat conferentiar la Catedra de radiocomunicatii si a predat disciplinele linii si antene, aparate si instalatii de radiotehnica si electricitate. Din 1948, dupa ce J. Bardeen a inventat tranzistorul, Cartianu-Popescu a inceput cercetari intense aplicative. În anul 1949 a realizat prima legatura cu radiorelee din tara, intre studiourile din Bucuresti si statia de emisie Tincabesti, utilizind o statie de emisie de conceptie proprie. În anul 1951 a construit o instalatie originala, cu care a efectuat emisiuni si receptii pe unde ultrascurte cu modulatie de frecventa. A demonstrat superioritatea acestora fata de modulatia de amplitudine. În anul 1952 a fost numit sef al Catedrei de radiocomunicatii si a predat cursul de bazele radiotehnicii. În anul 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Romane. A obtinut titlul de doctor inginer cu lucrarea Modulatia de frecventa, in anul 1968, iar in 1970 a devenit doctor docent.
Lista lucrarilor stiintifice publicate de Gh. Cartianu-Popescu cuprinde 75 de titluri, dintre care in reviste de specialitate a publicat subiecte despre: stabilitatea sistemelor electrice liniare si neliniare, modulatia de comunicatie tip releu sau radio dispecer s.a. A publicat noua tratate de mare valoare pentru specialisti.
A pregatit mii de studenti si 47 de doctori ingineri, pe care i-a indrumat si carora le-a formulat subiecte de teze.
Cele mai impresionante amintiri au fost relatate de doamna Ana Cartianu-Popescu, nascuta Tomescu, sotia sa, cu care s-a casatorit in anul 1930, pe atunci asistenta de limba engleza la Universitatea Bucuresti. Doamna Cartianu-Popescu a fost profesoara si decan la Facultatea de Limbi Germanice, ea insasi o personalitate in domeniul didactic si cultural.
Au locuit intr-un apartament frumos amenajat, situat pe strada Tudor ?tefan nr. 4. Fiecare avea biroul sau si biblioteca proprie, cu carti de specialitate. Nu intretineau relatii mondene, cea mai mare placere a sotilor fiind studiul si cercetarea stiintifica. Doamna Cartianu-Popescu a scris: „...Am trait o viata intreaga ca doi studenti, fiecare cu locul si preocuparile sale, cu lucruri simple, marginindu-se la membrii familiei, prieteni din tinerete si colegii de profesie. În dialogul nostru interdisciplinar, imi vorbea adesea despre proiecte si cautari stiintifice, ceea ce ii deschidea perspectiva voiajului imaginar al unui vesnic tinar cautator in lumea cunoasterii“.
S-a stins din viata la 26 iulie 1982, in plina activitate creatoare.
Toate realizarile care ii poarta semnatura – inventii brevetate, instalatii proiectate si realizate, articole si tratate publicate – sunt marturie a marii sale personalitati si ii atesta un loc important in istoria dezvoltarii radiodifuziunii romane si a invatamintului superior romanesc.

Mihai Olteneanu

 
Catuneanu_prel
 
Vasile Cătuneanu ,n.6 martie 1918,com.Galata,jud.Iaşi. Decedat 2002

Absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti-Facultatea de Electromecanică (1947).Doctor inginer în specialitatea radioelectronică în 1957.Cercetător de excepţie,este autor a numeroase cercetări în domeniul calităţii,în optimizarea fiabilităţii sistemelor,în studiul comportării aparaturii electronice în condiţii de stres.Ca recunoaştere a meritelor acestor lucrări a fost decorat cu ordine şi medalii ale statului român: este laureat al Premiului pentru Cercetare Ştiinţifică (1967),Premiului Academiei Române (1985) privind fiabilitatea sistemelor de telecomunicaţii etc.

Prezenţa sa într-o serie de organisme naţionale şi internaţionale este o recunoaştere a meritelor sale în plan ştiinţific şi social.A fost membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice din New York (1995), Vicepresedinte al AGIR,Decan al Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din Institutul Politehnic Bucureşti (1965-1976), Director în Direcţia de Învăţământ Superior şi Cercetare (1976-1986), Rector al Universităţii Spiru Haret (1991-1992). A fost coautor de manuale universitare şi cărţi de specialitate (25) , autor a 130 de articole, publicate în ţară şi străinătate,brevete de invenţie (20).

A avut merite deosebite în promovarea cunoştiinţelor de specialitate şi în formarea generaţiilor de viitori ingineri.

 

Profesor Mariana Belis

 
m_belis_poza
 

Cintul ursitoarelor" Editura Nouă ne oferă un roman plin de acţiune, cu o semnătură nu foarte cunoscută în ţara noastră. În ciuda lipsei de notorietate, putem garanta că volumul “Cântul ursitoarelor” vă va ţine cu sufletul la gură de la prima şi până la ultima pagină.

Acţiunea romanului se petrece în două ţări, în România şi în Franţa, şi urmăreşte destinul, plin de neprevăzut, al unor personaje aparţinând acestor două lumi, atât de diferite la prima vedere, dar totuşi atât de asemănătoare. Este un roman de aventuri ce abordează teme fundamentale precum dragostea la diferite vârste, homosexualitatea, maternitatea, eutanasia şi libertatea de decizie. Autoarea, Mariana Beliş, este de origine romană şi în prezent trăieşte în Franţa. Romanul este deja disponibil pe piaţă şi se găseşte la librăriile Cărtureşti.

                   Mariana Belis a fost cadru didactic la Institutul Politehnic din Bucuresti pana in anul 1986, cand a parasit definitiv Romania. S-a stabilit la Paris impreuna cu sotul si fiul lor, venit dupa catva timp.

Actualmente este directoare a scolii superioare de informatica SUPINFO din Paris, unde preda cursuri de informatica. Desfasoara de asemnea o activitate de cercetare in domeniul Inteligentei Artificiale.

A publicat in Franta un curs universitar de Inteligenta Artificiala si trei carti: Communication (Eyrolles - 1989), Comment cerner le hasard (Supinfo Press - 2000) si Cette grande lumiere a l`Ouest (l`Harmattan - 2004), care apare acum in versiunea romana.

 
 

Edmond Nicolau

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.


Edmond Nicolau (n. 03.06.1922 Brăila - d. 02.09.1996 Bucureşti) a fost un inginer român, specialist în radiocomunicaţii. Promotor al ciberneticii în România, cu toate ramurile ei: tehnică, economică şi, nu în ultimul rând, biocibernetică. Unele studii de cibernetică, publicate împreună cu profesorul Constantin Bălăceanu-Stolnici, au avut ecou în mediile ştiinţifice internaţionale. În studiile sale, a îmbinat ştiinţele exacte cu cercetarea vieţii. A realizat modele cibernetice ale sistemului nervos (neurocibernetică). A fost, de asemenea promotorul ciberneticii medicale, fiind unul dintre fondatorii Societăţii Române de Reţele Neuronale şi al inteligenţei artificiale (limbaje naturale). La sfârşitul anilor 1960 a reuşit să impună crearea Facultăţii de Cibernetică, al cărei prim decan a devenit. A fost profesor la Institutul Politehnic din Bucureşti. A avut cercetări şi lucrări în domeniul antenelor, propagării undelor electromagnetice, măsurărilor în radiotehnică, cibernetică.

[modifică] Lucrări (selecţie)

  • „Măsurări în radiotehnică” (1956)
  • „Propagarea undelor electromagnetice” (1960)
  • „Sinteza elementelor radiante” (1971)

 Acest articol biografic despre un inginer român este deocamdată un ciot. Poţi ajuta Wikipedia prin completarea sa!

 

 

 

 . 


 

 

 






.

 
 

Alexandru Timotin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Alexandru Timotin (n. 29 aprilie 1925, Iaşi) este un inginer român, membru titular (1999) al Academiei Române.

A absolvit în 1949 Politehnica din Bucureşti (PB), unde a obţinut şi titlul de Doctor inginer în Electrotehnică teoretică (1958) şi de Doctor docent în ştiinţe (1970). Din 1949 este cadru didactic al catedrei de Electrotehnică a PB, lucrând ca asistent, şef de lucrări, conferenţiar (din 1959), profesor titular (din 1968), conducător de doctorat (din 1966) şi preşedinte al Departamentului cu predarea în limbi străine al Politehnicii (1990-1995).

Membru corespondent al Academiei Române (1991), membru al IEEE (1991), membru (1991) al Consiliului Ştiinţific al Asociaţiei universităţilor francofone, Ofiţer al Ordinului „Palmes Académiques” (din 1993).

Domenii de preocupări ştiinţifice (în peste 90 de lucrări publicate): electrodinamica macroscopică, energia electromagnetică, procesele tranzitorii de câmp, câmpul cuasi-staţionar în conductoare masive, propagarea undelor pe linii cu pierderi, teoria câmpului electrodifuziv, terminologia ştiinţifică şi structurile ei semantice. A fost redactor la Lexiconul Tehnic Român (1958-1965). Din 1984 coordonează elaborarea structurilor Tezaurului de Concepte al terminologiei C.E.I. [1]

[modifică] Legături externe

Prezentarea domnului academician Alexandru Timotin de către prof. dr. ing. Aureliu Panaitescu, Catedra de electrotehnică a Universităţii Politehnica din Bucureşti

 

GRIGORE MOISIL

AMINTIRI DESPRE GRIGORE MOISIL

ACCESATI LINK-UL  GRIGORE MOISIL PROFESOR SI MENTOR

 

Sergiu Condrea ( 1900 - 1986 )

 

Graduate of the Politechnical School of Bucharest, he followed special training courses at "Ecole Superieure des Poste et Telecommunication" in Paris. After comming back into the country he worked a long time at the Telephonic Administration and as assistent of Professor Iancu Constantinescu. In 1953 he founded Telephony - Telegraphy Department, bringing a large contribution to outline the fundamental courses of the speciality.

 

 
 

Dragomir Hurmuzescu

(1865-1954)

 

He is the founder of the experimental physics first school from Romania and of the first radiobroadcast station, and made the first wireless telegraphic transmission in Romania.

Physician, co-worker of the Curie couple. He was professor of the Iasi University. He had contributions in the electricity and X-ray physics domains.
He built the electroscope that has its name.

 
 


Copyright © 2010 ELTC - PROMOTIA 1970